Home » D:News » Cioran, impostor?

Cioran, impostor?

Publicat: 13.06.2010

Sub titlul "Colecţionarul de imposturi", Frédéric Rouvillois (autor, intre altele, al unei "Istorii a snobismului") antologhează, repovestindu-le cu har şi haz, câteva dintre cele mai ingenioase, demente, incredibile acte de impostură (a se citi plagiate, păcăleli, falsuri, minciuni, basne, goange, canularuri) din literatură, istorie sau politică. Ba chiar şi din articolele de fapt divers ale ziarelor. Asta pentru că, nu-i aşa, "totul a fost, este şi va fi colecţionat".

Şi atunci, se intreabă autorul, de ce să strângă in cutiuţe şi
sertăraşe ambalaje de portocale sau prezervative? Sau, cum au făcut
alţii, spre amuzament, de ce să reunească ideile primite, locurile
comune sau prostia? De ce să nu adune, in năvodul unei singure
cărţi, imposturile lumii? Nu pe cele de toată mâna, şotiile,
fleacurile şi cacealmalele ocazionale, ci pe cele mai gogonate, pe
acelea care au făcut istoria să derapeze şi care au suscitat
observatorilor un sentiment confuz, in care se amestecă groaza şi
stupoarea, furia şi admiraţia.

Impostura (din latinescul „imponere”, a inşela) cunoaşte patru
genuri majore şi o multitudine de nuanţe (inşelăciunea simplă,
făcută să prezinte o ficţiune drept fapt real, inşelăciunea menită
să denunţe a altă inşelăciune, mistificarea benignă, ticluită ca să
stârnească zâmbete, calomnia, deraierea la limita patologicului
etc.) pe care Rouvillois incearcă să le ilustreze prin circa o sută
de exemple, de la Claude des Armoises, care s-a dat drept Jeanne
d’Arc (după ce aceasta fusese arsă pe rug), până la Mathurin
Bruneau, care a reuşit să-şi convingă contemporanii că este Ludovic
al XVII-lea.

Unele sunt de-a dreptul hilare, altele patetice, unele pline de
ură, altele sâcâitoare, iar eroii lor sunt fie falsificatori de
geniu, fie escroci subtili, fie şarlatani veroşi, fie pretendenţi
improbabili, fie savanţi dubioşi.

Florilegiul se deschide cu un capitol dedicat unei uriaşe
mistificări datând din anul 1925, care il are ca protagonist tocmai
pe un astfel om de ştiinţă: Paul Kamerrer, un biolog socialist
vienez. Dorind să demonstreze adaptabilitatea speciilor şi forţa
genelor, acesta a făcut un studiu „strălucit”, in urma căruia a
ajuns să fie considerat până şi in Statele Unite, un „Darwin al
secolului XX”. El a pornit de la ideea că broscoii de apă au pe
lăbuţe nişte pernuţe nupţiale, sau perii copulatorii, cu care işi
ţin aleasa ca să nu fugă in timpul actului sexual. Pe de altă
parte, broscoii de pământ („les crapauds accoucheurs”) nu prezintă
această particularitate, pentru că, pe sol ferm, doamna broască nu
are cum să fugă „pretinzând că suferă de migrenă”.

Citeste pe larg in Ziarul de
Duminica

Descopera lumea in
care traiesti!